Necaz necaz, dar să fie cu haz!
by Diana on September 3rd, 2010
filed under Actiuni intrablogosferice
Mișunând eu prin blogosferă, aflu că lumea se ia de expresia a face haz de necaz. Și cum expresia mi-e simpatică și binecunoscută din experiență directă și nemijlocită, nu pot să nu-i iau apărarea. Mai pe larg, pentru că altminteri un simplu comentariu pare-se că nu-i destul. Așadar, tot hazul cu necazul e taman partea cu hazul. Clar, da?
Hazul de necaz nu e hăhăială că “ha ha, io-te ia necazul, ho ho” – că aia e doar prostia care probabil nu e doar la necaz ci înainte de necaz cel puțin și de multe ori chiar și după, dacă există un după. În plus, hazul nu merge așa asortat la tot necazul. Sunt necazuri la care râzi ca să iei o pauză ca între două reprize de reparat boroboața, sunt necazuri la care râzi doar ca să nu plângi, unele la care râzi ca să nu înnebunești și unele de care nu-ți vine a râde sub nici o formă și în veci și pururi, la care împietrești cu totul ca să nu te prăbușești și-atunci împietrești și râs și plâns și vorba chiar. Dar acelea mai că nici nu le-aș mai numi necazuri, că-i prea blând cuvântul.
Hazul cu pricina e, de la caz la caz, un mod de a lua o pauză, un mod de a merge înainte, o modalitate de apărare. Și necesită (sau induce) pe undeva o detașare, care e de multe ori exact ceea ce trebuie în situația cu pricina, uneori chiar pentru a vedea necazul la adevărata lui dimensiune, redus prin râs de la umbra aceea tot mai mare și mai mare la piticotul care este, o gâlmă de-o zi din cele multe prin care totuși treci. Cum ar fi de exemplu când am rămas blocați la 12 noaptea în Padova după o zi în care n-au venit 3 taxiuri, am alergat după autobuz, am pierdut un tren, am luat altul pe o rută fantezistă, am pierdut alte trenuri, s-a stricat cel pe care nu l-am pierdut, am prins unul întârziat, am evitat la mustață să vizităm cu totul alte meleaguri, am schimbat bilete degeaba, s-a mai stricat un tren, s-a mai anulat unul, s-a mai nu-știu-ce altul și în final după 12 ore de zbucium eram la jumătatea drumului, spre jumătatea nopții, într-un oraș cu care n-aveam nimic de-a face și din care nu mai pleca nimic deși în dimineața următoare trebuia să fim în cu totul altă parte, la mai bine de 300 de km mai la nord. Așa că ne-am uitat de la unul la altul, am dat dracului toate biletele, ne-am dus la primul hotel de 5 stele și-am luat o sticlă de șampanie. Și-am râs cu haz nebun de tot necazul până ce-am adormit cu zâmbetul pe buze.
În ziua următoare ne-am trezit pe la prânz și-am plecat mai departe. Încă zâmbind. Cum mai zâmbim și-acum de amintirea zilei cu necaz.
Ce poți face cu niște date
by Diana on September 1st, 2010
filed under Actiuni intrablogosferice
În esență poți face extrem de multe. Multe prostii adică. Pentru că nu tot ce poate fi scos cu un calculator și ceva statistică pe după (sau din) urechi are un sens sau o valoare reală. Chiar dacă bazate frumos pe un morman de numere și semne, urmând un raționament perfect valabil matematic (ba chiar și statistic) concluziile tot pot fi fix o mare pierdere de vreme. Ba chiar s-ar putea (oroare!) ca niște concluzii mai puțin stabile pe picioare matematice să fie mai de interes – în cazul fericit îți dau un pic de ajutor pentru a face ceva, iar în cazul nefericit măcar îți spun câte ceva despre interesul celui care s-a jucat cu datele (murdar, necurat, albastru în dungi, dar totuși interes real al unei persoane reale și în esență potențial contondente – sau rotunde - în viața reală). Pentru că ceea ce contează întâi de toate e scopul, sensul urmărit, sau măcar interpretarea datelor cu pricina. De aceea calculatorul poate extrage din date ce poftești, dar pentru că nu poate pofti de fapt nimic de unul singur, tot nu face singur analiza datelor. Dar să vedem un exemplu – cu introducere cu tot, că asta este, la analiza datelor contextul contează. Enorm până la indispensabil (la singular, nu la plural…).
Fiind eu într-un moment de liniște și pace care aduce a pauză (cea din ochiul furtunii, dar să nu deviem), găseam ieri că e un moment numai bun de pus un pic de ordine prin lecturile mele blogosferice de limbă română. Care lecturi sunt relativ puține, iar ceea ce mă interesează de pus la păstrare precum somonul la afumat și icrele (roșii, negre) la borcan încă și mai puține, dar oricum, tot ca somonul și icrele cu pricina, se merită efortul de a le avea în propria cămară puse unde le poți găsi oricând, oricum, în siguranță. Unde le poți chiar afuma sau stoca, sau îmbina după plac, mai mult sau mai puțin, dar să nu deviem. Peste acestea, întâmplarea a făcut în plus ca tot ieri autorul trilematic să se declare interesat de astfel de acțiuni ale cititorilor săi (mai mult de anumite eventuale rezultate ale unor astfel de acțiuni, dar ajunge și atât). Să-i oferim deci minune de topuri dacă le dorește cu așa ardoare și înflăcărare. Rețeta:
Se ia un număr considerabil de articole de pe Trilema. În cazul de față cele 810 de articole apărute în perioada ianuarie-august 2010. Întâmplător articole pe care le-am și citit de altfel, la diverse momente de timp în același interval. Și ce-i cu asta, cu ce ne-am pricopsit? Păi cu un morman de date. De semne. Amestecate. Ce mai, un morman de nedescris. Dar putem deja face un top (și-un țop, și-un mop). De exemplu, fiecare articol are un titlu. Fiecare titlu are o lungime ca număr de cuvinte. Și una ca număr de semne. Vai ce frumos, top 10 articole cu cel mai lung titlu, luați de aici în ordine inversă, să păstrăm suspansul:
- Una dintre cele mai faine chestii pe lumea asta
- Criptograma ortografica, ortoepica si de punctuatie
- Cu ce ne mai distram prin online ? Cu expertii din ’88
- Subiect, conversatie si forma – o analiza a idioteniei
- De ce British Petroleum nu va putea evita falimentul
- Mic curs de rezistenta in fata “presei” – pentru politicieni
- Viata inca si mai grea a blogerului inca si mai incepator
- Pilda baiatului de dulgher si a conului Marino Arhondologitului
- O fata perspicaca, niste fete perspicace si toti oamenii perspicaci
- Oda la moartea unei pisici preaiubite inecata intr-o covata de carasi
- Barometru de criza: Doar 20% dintre romani ar refuza sa se dezbrace la interviul de angajare!
Nu, nu sunt 11, chiar dacă pare. Pentru că cel de la 10 în fapt e un titlu foarte scurt, anume “O, da”. Doar că așa e cu datele morman, se mai amestecă, se mai rup, ferfenițesc, mormănesc, încurcă. Titlurile fiind luate automat după numele directorului în care se găsesc, se întâmplă ca uneori să nu corespundă. Un motiv pentru care în fapt datele se curăță un pic (ca și somonul și icrele, da) înainte de a ne năpusti pe ele cu toată puterea de calcul (sau de ce mai avem). Dar chiar și așa, nu e un top absolut minunat? Nu-i așa că doreați să citiți articolul-cu-cel-mai-lung-titlu? Ei, acum aveți posibilitatea, e la un singur click distanță.
Culmea e că deși absolut inept topul cu pricina, în fapt tot ar putea fi util la ceva. Nu în și prin sine, ci prin interpretare. Ce aflăm dacă ne uităm la el? Că de exemplu articolele sunt pe teme destul de diverse, de la criptograme la politică, economie, presă și dolce far niente (în fine, de la, prin și până la, să zicem). Apoi că umorul e o prezență destul de constantă. În sfârșit, că articolele cu titluri lungi sunt în cazul dat aproape complet neinteresante, chiar dacă pot fi amuzante la o primă lectură. E drept că mai toate aceste concluzii de fapt n-au a face cu măreața ordonare în top10, dar ce-are a face, top s-a vrut, top s-a făcut. E că-i frumos să pierzi vremea învârtind în date? Ah, și încă nu e tot, ia să vedeți ce de mai minunății putem să facem.
O histogramă? Niște medii, mediane, grafice artistice și mai ales importante (cum să nu fie niște grafice așa științifice – ba chiar în engleză- de-o importanță covârșitoare)? Ia priviți:
 |
 |
Din așa grafice puteți trage concluzii pline de înțelepciune precum aceea că majoritatea titlurilor au între 10 și 30 de semne. Ceea ce totuși nu e complet inutil dacă v-ar interesa de exemplu cât ar trebui să fie lățimea unui element grafic ca să încapă majoritatea titlurilor de până acum de pe Trilema pe un singur rând. Dar vă interesează?
Curățarea aceea a datelor de care ziceam mai sus se face în fapt în mai multe treceri. Prima treabă e să cureți ce-i stricat, lipsă, julit la colțuri până la iremediabil, în fine, pricepeți. A doua e să cureți însă ce nu-ți trebuie. Cum nu-ți trebuie? Păi uite așa că e prea mare sau prea mic, sau prea pătrat sau prea rotund. Sigur că dacă e musai poți face topuri și din ceea ce nu-ți trebuie și deci arunci. De exemplu topul Criptolema pe criterii că-s criptograme și apar în ordine cronologică (Criptograma negrului castel, Criptograma care va va scoate din minti, Criptograma anatomica, In dulshili grai dambovitesc, Criptograma ortografica, ortoepica si de punctuatie etc.), topul Sexilema (sau trisexema?) pe criteriul temei etern aceeași și a tipului de discurs dinspre literar înspre didactic (Povestea Elizei (I-XXXVIII), O sută de cuvinte (I-LXXVI), Micul nostru secret etc.), topul Buricilema -care buric fiind rotund se termină de unde începe, adică e tot la fel- (Portret al artistului la tinerete, Blogerul transparent, Bai, mi-e lene, Ce bea blogerul?, Ce mananca blogerul? etc.)
Criteriile de prea pătrat sau prea rotund nu-s universale, evident, ci raportate la ce scop ai. Că trebuie să ai un scop, da. Iar chestia interesantă e că pe aceleași date, scopurile pot fi cât se poate de variate. Cu efectul secundar că se întâmplă uneori ca în cazul de față: deși multe dintre datele de intrare sunt fix aceleași, intersecția rezultatelor care mă interesează pe mine cu cele care-l interesează pe autorul trilematic să fie mulțimea vidă. De ce? Întâi că aplic mai degrabă o selecție de date decât o curățire – adică ce rămâne e puțin. Al doilea, că nu-mi trebuie topuri și nici ordonări, ci doar punerea articolelor selectate în niște căprării (categorii) de ale mele, mai adecvate pentru scopurile mele decât cele ce sunt deja și râd în soare pe Trilema. Ajunge sau facem un top5 de scopuri?
Am scris o carte
by Diana on August 30th, 2010
filed under software
Da, e oficial, cu ISBN, cu vânzare pe (și prin eventual) Amazon, adică uite-aici, cărțulie.
Nu era asta intenția, dar s-a întâmplat și nu e singurul efect secundar al doctoratului. Efect secundar e adică forma de prezentare, carte, coperți, imagine, poza-mi de pe coperta doi. Conținutul e în fapt esența tezei pe anumite coordonate calculatoristice care au de-a face cu multe date, măsurări și la-ce-folosesc-toate-astea. Ce-i drept surpriza și mai mare pentru mine a fost prețul de care chiar n-am avut idee.
Prima așadar. Și mă uit la ea cu aceeași senzație de ireal pe care am avut-o după susținerea tezei. Și-mi pare că… nu asta vroiam eu de fapt. Dar n-are a face, totul e să fie prima, dar nu singura. Hm. Viitorul sună bine – complicat de fascinant adică 
Plăcerea victimei în prelungiri
by Diana on August 26th, 2010
filed under Prostia umana
Întâi de toate ce este o victimă? În esență o persoană care suferă o nedreptate (sigur că în principiu există și victime care nu-s persoane sau nu tocmai, dar cum nu discut pe blog cu pisici, câini, copaci și ce-mai-aveați-în-gând, ne mulțumim cu persoane). Cum nedreptatea e un concept destul de ambiguu și în mod clar subiectiv, putem chiar să extindem și să ne alegem o definiție mai largă: o victimă e o persoană care suferă experimentând ceva de la neplăcut înspre mortal. Evident că nici asta nu-i o definiție perfectă, dar cam ajunge pentru ce urmează. Ca să nu fie dubii, putem da și un exemplu din clasici. În ipostaza sa de atașat de stâncă și experimentând ciugulirea repetată a propriului ficat de către un vultur, Prometeu este o victimă.
Prima observație ar fi că cine (sau ce) aplică nedreptatea cu pricina e irelevant. Sigur că victima poate decide că dacă Zeus îi mănâncă ficații (fie și prin intermediari) atunci e cu plăcere în timp ce dacă e vorba despre vecinul de la parter se simte ofuscat și suferă din greu. Dar totuși aș îndrăzni să consider că dacă cineva îți mănâncă în mod repetat ficații, tot victimă ești. Eventual victima propriei prostii, dar să nu anticipăm.
A doua chestiune interesantă e că totuși Prometeu în mitologie nu e deloc pe postul de victimă. E cel mult un exemplu clasic când vine vorba de răsplata la care să te aștepți pentru ajutorarea oamenilor, dar totuși Prometeu e întâi de toate un Titan și în al doilea rând oricum ai da-o un erou. Erou sau victimă, cum vine asta? Simplu de tot: Prometeu e victimă doar atâta timp cât stă legat de stânca aia pe post de conservă de pate pentru zburătoare. Înainte de asta se ținea de giumbușlucuri, învăța oamenii să se joace cu focul, strica planurile șefilor, într-un cuvânt avea inițiativă. Iar după starea de pateu (Hercule face pe eroul), redevine ceea ce era: un Titan care face și el ce-i dă prin cap.
Exemplul cu Prometeu spune pe scurt că starea de victimă în mod normal e limitată în timp, iar victimele sunt până la urmă persoane care așteaptă sau au nevoie (Prometeu cam avea nevoie) să fie salvate de cineva. Persoanele nu sunt prin definiție victime și chiar dacă sunt la un moment dat victimele unui supliciu, odată ce încetează respectivul stimul, redevin persoane și nu mai sunt deloc victime.
Așa o fi, că oamenii nu-s victime decât ocazional. Dar unii trag tare să întindă ocazionalul acesta cât mai mult. De ce? Pentru că starea de victimă are anumite beneficii, oricât ar părea de ciudat. Da, e drept că ți se mănâncă ficații, dar până la urmă probabil te obișnuiești cu toate cele și măcar știi că tu n-ai nimic de făcut (vine Hercule să te salveze, da?). Iar dacă n-ai nimic de făcut, atunci sigur nu faci nimic greșit, n-ai dubii, n-ai probleme (mă rog, ficatul, dar nu contează), n-ai dileme, n-ai nerealizări (ma rog, nici realizări, dar..), n-ai neîmpliniri, nici bătaie de cap, n-ai nesiguranțe, n-ai eșecuri, , n-ai…ba ai: sentimentul înălțător al superiorității morale, când te simți eroul minune pe calul cel alb și nici măcar nu trebuie să dai ovăz la cal, nemaivorbind că nu trebuie în fapt nici măcar să-l călărești. Iar altul e “cel rău” iar tu ești “cel bun” și în plus suferi taman pentru că ești așa de bun. Și uite așa dă-le unor oameni prilejul să fie victime că apoi nu se mai satură.
Cum ieși din starea de victimă? În esență încetând cu văicăreala și încercând să faci ceva. Cât de curând posibil. Și în orice caz, dacă îți pare că treci prin Iad, atunci continuă să mergi.
Ce te poate învăța prima zi de schi
by Diana on August 24th, 2010
filed under Educatie
Cum afară e cald de mori, mi-e poftă de schi. Și n-o să prea credeți, dar să schiez am învățat din cauza și ca parte a doctoratului. Așa că postul intră la categoria în care n-am mai scris de multă vreme: amintiri și lecții din tranșeele doctoratului (din care mai face parte de exemplu seria despre întrebări). Totul a pornit de la dragii mei colegi de apartament (adică ei au tras, eu m-am lăsat):
- Hai la schi cu noi!
- Vin, dar nu știu să schiez și n-am schiat în viața mea.
-Te învățăm noi!
Sigur că m-au învățat. Cum să-mi închei clăparii. Și să-mi atașez schiurile. Restul era evident – te duci la vale. Să nu mai crezi vreodată tot ce ți se spune. Nu toți cei care zic că te vor învăța ceva chiar sunt în stare.
Abandonând eu orice speranță în ajutorul și lecțiile lor, am zis să învăț de la experți. Cum experți la schi nu prea vezi pe pistele de începători, tot ce aveam la dispoziție erau amintirile schiorilor văzuți la televizor. Căutat în memorie, derulat filmul, luat notițe, aplicat și….. surpriză, surpriză, chiar funcționează. Poziția corectă, vââââââââj la vale, adrenalină, viteză, fain, minunat, dar….eu cum încetinesc?? Chestia cu învățatul prin imitarea experților e că la ei se mai vede doar vârful aisbergului - ceea ce nu ajută când n-ai baza.
Continuând eu așa să fac în esență vâââj și trosc și buf și iarăși vâââj și totul de la capăt, tot ce-am putut găsi a fost că barem dacă e să cad, mai bine e să cad când vreau și unde vreau decât atunci când chiar și realmente nu mai ține. Dacă e deci să dai cu posteriorul de pământ, mai bine să-ți alegi singur unde și când și-n ce să dai.
Cum totuși nu prea mai aflam nimic în plus exceptând poate calitatea salvatoare a echipamentului de schi, într-un final am prins totuși unul mai cu cap să îmi explice și mie ceea ce dragii mei colegi păreau că știu, dar nu-s în stare ca să spună: cum drac mai și încetinești pe pistă?? Și omul mi-a explicat și a stat un pic cu mine să fie adică sigur că și pricep. N-a durat mult, deși n-a ieșit chiar din prima. Dar chestia e că fix în momentul când am făcut în sfârșit ce trebuia, nu mi-a venit să cred că aia era: nebuni schiorii ăștia să-și forțeze picioarele în așa hal. Când înveți ceva complet nou, treaba e că la început e incomod – și doare.
Incredibil apoi cum a părut că în doar 6 ore am alergat în jurul lumii cel puțin – judecând adică după oboseală. Dar la final, ai mei drăguți colegi mi-au arătat pe unde să o luăm către autobuz. – Sunteți nebuni? Eu nu o iau pe acolo! – Păi trebuie, că n-ai pe unde în altă parte. – Voi nu sunteți sănătoși! – Aia e singura cale. Ce să mai comentez? Am pus schiurile și-am pornit. Dacă există un înger păzitor pentru fiecare, trebuie că al meu a muncit în ora aia cât să recupereze cât lenevise până atunci cu anii. Arătam la sfârșit de parcă fusesem la înot, nu la schi și când mi-am scos schiurile din picioare nu știu dacă le țineam eu pe ele sau mă țineau ele pe mine. Dar am ajuns jos și ce-i drept n-am mai avut putere să mai zic nimic când mi-au zis cu un aer totuși vinovat: – Știi, asta era o pistă neagră! Oricât ai cădea de des și oricât ar fi de groaznic, totuși dacă te ridici de fiecare dată, cam reușești să ajungi la final.
Am crezut apoi că n-am să mai reușesc să adorm cel puțin o lună de zile. Cum închideam ochii, cum simțeam că sunt pe schiuri alunecând nebunește la vale – vââââââj. Iar săptămâna următoare a fost de nedescris, cu fiecare mușchiuleț pe care nici nu știam că-l am țipând la mine pentru cea mai minusculă mișcare. Dar n-am purtat pică dragilor mei colegi de-apartament – nu-mi prea aduc aminte altă zi în care să fi priceput la fel de multe, deși cu siguranță n-au avut așa intenție. Dovadă clară că lecțiile cele mai valoroase ni le găsim singuri.
Știu, iar am dispărut din peisaj. Știți cum e să mergi atât de mult încât să țipe picioarele la tine și să contempli cu seriozitate posibilitatea de a merge în mâini mai degrabă decât să pui din nou piciorul jos pentru pasul următor? Și totuși să-l pui din nou și din nou și chiar să alergi ușor pentru că doare mai puțin decât să mergi normal și există chiar o șansă să se termine supliciul mai devreme? A fost doar un drum pe munte, de pe la 8 dimineața la 9 seara, de pe la 300 m la 2300 și înapoi doar după zig-zag pe culmi. Și probabil o pereche de bocanci ce nu se așteptau la așa ceva. Apoi a urmat echivalentul mental a ce ziceam mai sus cu un pas și încă unul – acum am ajuns la un liman. Și repar barca pentru ce urmează.
Prezentarea unei lucrări de diplomă (BSc)
by Diana on August 5th, 2010
filed under Educatie
După primul curs, am avut și primul student care a ținut morțiș să-și facă lucrarea de diplomă cu mine. Fiind el la sfârșitul celor 3 ani de început de facultate, n-aveam a-l tortura cu idei de cercetare, ci doar cu cele de programare, credea dânsul. Sigur că da, doar programare. Și redactarea unei lucrări. Și prezentarea ei. Și explicat oamenilor nu doar ceea ce ai făcut, ci și de ce ai făcut așa și nu altfel. Și limba engleză. Și uite așa timp de un semestru întreg, propria importanță a studentului cu pricina a luat-o razna, când în sus și când în jos. Cam ca în graficul alăturat. Ghiciți în ce zi a săptămânii venea să-mi arate ce a făcut?
Dar la final n-am văzut student mai încântat decât el de ceea ce a realizat. Și nici notă mai mare dată în aceeași sesiune de către comisie. Consider de altfel că nota e pe deplin meritată și am apreciat în mod deosebit efortul depus de student pentru a beneficia la maxim de ajutorul pe care i l-am oferit. De altfel după ce i-am desființat la antrenamente a doua versiune de prezentare și a plecat cu lista lungă de probleme și sugestii, nemaifiind timp să mai vină odată, a preferat să pună pe youtube și să-mi trimită link-ul ca să afle dacă e bine. Era mai bine, dar nu de ajuns. Prezentarea finala în fața comisiei a fost însă apreciată de toată comisia drept cea mai bună din toată sesiunea.
Totuși, pe obositorul parcurs al extirpării problemelor atât de banale încât n-ai fi crezut că trebuie să fie acolo vreodată, am realizat câteva lucruri care mă gândesc că pot servi și altora, în special studenților la calculatoare:
- Nu vorbiți cu oamenii cum vorbiți cu calculatorul! Poate părea evident, nu? Dar atunci de ce explicați în amănunte minuscule pașii banali ai lui CUM în loc să spuneți oamenilor întâi de toate CE anume vreți să faceți? Și de ce mai aveți nițel și faceți toată lucrarea în pseudo-cod?
- Programarea nu e o scuză ca să petreceți mai mult timp cu calculatorul. Uluitor, știu, dar nu, nu este câtuși de puțin. E doar o unealtă destul de evoluată care vă permite să faceți ceva util. Util adică de folos altor oameni. Deci nu, nu e acceptabil să nu aveți idee cui și în ce mod folosește programul făcut de voi. Și nu, nu e acceptabil să puneți utilizatorul să apese mai multe butoane pentru că așa e mai simplu de programat.
- Google e un motor de căutare, nu un Oracol. În consecință, nu e un argument valid faptul că primul răspuns pe Google a spus că… Nici al doilea. Nici al treilea și nici al 1000-lea.
- Se presupune că vă știți propria lucrare. De aceea, prezentarea ei nu e ca să demonstrați că o știți, ci ca să comunicați ce anume ați făcut și cât de bine.
- Cunoașterea unui limbaj de programare nu vă scutește de a vorbi coerent. Ba chiar în cazul dat, a vorbi coerent în limba engleză, chiar dacă nu e limba maternă. Se recomandă călduros o carte celebră de altfel, The Elements of Style.
Acestea fiind spuse, puteți vedea rezultatul final aici și o versiune intermediară a prezentării pe youtube (partea1 și partea2). Pentru cei care urmează să-și prezinte propria lucrare: care sunt principalele probleme pe care le vedeți la prezentare?
Prostia ca funcție continuă într-un spațiu multidimensional
by Diana on August 2nd, 2010
filed under Prostia umana
Eu când nu pricep un text, încep să scriu. Cam așa stă treaba și acum, am tot citit și recitit ce zic Piticii Gratis despre Cititor și nu prea reușesc să mă dumiresc exact care-i ideea lor principală în chestiune. De parcă asta nu era destul, Mircea Popescu extrage din textul cu pricina o posibilă teorie generală despre evaluarea calității și cere păreri. Și dacă tot nu ajunge, eu recunosc cinstit că nu pricep prea clar nici problema unora, nici pe-a celuilalt. Deci, ca să pricep ceva, o iau pas cu pas. Să rezum întâi cele două texte:
Piticii Gratis par să enunțe următoarele idei principale:
1. Nu există legătură între caracteristicile scrisului unui autor și caracteristicile cititorilor săi.
2. Părerea oricărui cititor e irelevantă, în timp ce părerea prietenilor (cititori și ei totuși) e pertinentă.
3. Cei care citesc o fac în esență doar pentru că nu pot scrie.
Mircea Popescu adaugă propria experiență trilematică în comparație cu spațiul zosoian, extrapolează un pic teoria și într-un final parcursul său demonstrativ se cam împotmolește în câteva contradicții. Iată tot traseul din câte l-am priceput eu:
1. Oamenii sunt, in majoritate, idioți. (Asta nu e concluzie, e mai mult axiomă, enunțată de altfel și de PiticiGratis).
2. Extrapolând un pic teoria PiticilorGratis, indiferent de caracteristicile oamenilor, anumite lucruri îi vor face să-și manifeste idioțenia (le vom zice lucruri proidiotice), iar altele îi vor face să nu-și manifeste aceeași idioțenie (antiidiotice).
3. Reducerea la absurd: dacă așa acționează mecanismele idioțeniei manifeste, atunci lucrurile antiidiotice îngrădesc libertatea oamenilor pentru că ei nu-și mai pot manifesta natura reală.
4. Contraexemplu: pe Trilema se găsește cea mai mică manifestare a idioțeniei cititorilor și în același timp cea mai mare libertate de manifestare a cititorilor în toată splendoarea lor.
Bun, unde sunt atunci problemele? Cea mai simplu de rezolvat e aparenta contradicție de la 4, generată parcă mai degrabă de o alegere nefericită de termeni. Nu e vorba că lucrurile antiidiotice îngrădesc libertatea de manifestare a prostiei, ci doar nu rezonează cu ea. Altfel spus oamenii se pot manifesta la fel într-un spațiu pro- ca și în unul anti- idiotic. Dar orice manifestare e până la urmă expresia unei interacțiuni dintre text și cititor, iar interacțiunea se poate realiza fie preponderent cu idioțenia din cititori, fie preponderent cu inteligența din ei (să-i zicem așa). Deci da, se poate spune că având fix același set de cititori, vom obține reacții mai idioate sau mai inteligente în funcție de tipul textului și sau mediului. E drept că în cazul acesta teoria inițială mai ține doar la modul că deși cititorii sunt aceiași, vom interacționa în fapt cu două subseturi diferite (chiar dacă nu complet disjuncte) în cele două cazuri. Deci da, textul contează totuși, nu în selecția cititorilor, ci în selecția comentatorilor dintre cititori. Ori e clar că dacă n-ai cititori deloc, nu contează calitatea textului. Și invers, comentatorii nu pot fi diferiți de cititori.
Problema mare la PiticiGratis e că fac generalizări greșite. Ceea ce spun ei acolo se rezumă până la urmă la a spune că o alegere complet aleatoare a cititorilor e fix la fel cu o alegere pe baza textelor pe care le citesc respectivii. Ceea ce în principiu poate să fie adevărat doar când ai de fapt o bază mică (ori deja un eșantion de fapt) de cititori (cazul blogosferei Ro pare să fie bun pentru așa ceva), dar e posibil și probabil să nu prea țină la populații cu suficientă variație.
A spune că părerea cititorilor nu contează pe când a prietenilor contează e deja o abordare curioasă. A, de acord că faptul că ești cititor nu face părerea ta mai relevantă în sine, dar nici faptul că ești prieten cu autorul nu o face musai mai relevantă. Cheia aici e referința pentru relevanța asta. Dar nu prea se merită discuția, în esență un text merită scris pentru a spune ceva important în care autorul crede, indiferent de părerile oricui.
A spune că scrii pentru că vrei ca cititorul să moară de cancer, e tot un fel de a spune că scrii pentru cititor. Sigur, nu pentru bunăstarea lui, dar tot pentru el.
În esență îmi pare că toata treaba pornește de la considerarea prostiei ca o caracteristică binară (ori ești prost, ori nu ești) și în plus constantă în timp (dacă ești prost odată, ești prost întotdeauna și respectiv dacă nu ești prost odată, nu vei fi prost niciodată). Sigur că din păcate nu există o definiție clară și unanim acceptată a prostiei. Dar dacă pornim de la axioma inițială că majoritatea oamenilor sunt proști, urmată de observațiile empirice că toți (absolut toți) oamenii fac prostii uneori (deci s-ar putea spune că sunt proști), îmi pare că o definiție mai apropiată de adevăr ar fi că prostia e o caracteristică a tuturor oamenilor (fără excepție), dar nu e o funcție binară (da sau nu) cu un singur parametru (persoana în cauză), ci o funcție continuă într-un spațiu multidimensional. Mai simplu spus, orice om e prost într-o anumită măsură care depinde de circumstanțele în care faci evaluarea. Simplificarea că un om e prost sau nu, revine deci la aplicarea arbitrară a unei valori prag și a unui subset de circumstanțe. Cum fiecare pune ce prag vrea și alege circumstanțele preferate, nu-i de mirare că nu prea au rost discuțiile pe temă.
Până la urmă e curios că nimeni nu găsește ciudat că se măsoară inteligența tuturor oamenilor cu aiureli de genul testelor IQ pe o scală relativ extinsă, în vreme ce pentru prostie preferăm ceva binar. Că poate totuși nu o avem și noi.
Mândria căutată cu lumânarea
by Diana on July 31st, 2010
filed under Punctul pe i
De la mândria de a fi X sau Pix până la mândria că altul care-i tot X sau Pix a făcut și-a dres, mai nou văd că se poartă iar din greu ideile astea crețe. Să fii mândru de ceva care nu e realizarea ta nici măcar indirect în fapt, e până la urmă consolarea celor care n-au reușit altminteri să realizeze ceva de care să fie mândri. Sau forma sub care găsesc orgolioșii că e mai dulce supunerea necondiționată la nevoia de apartenență la un grup. Care nevoie dusă la extrem face cam ce spuneam cu altă ocazie. Și probabil e încă și mai dulce când îți dă senzația de buricul Pământului și puterea de a strâmba din nas la alții doar pe motiv că ei nu-s în grupul tău cel select. Mai interesant e cum reacționează orgoliul acesta când cei la care strâmbi din nas ridică din umeri și își văd de treabă liniștiți. Din câte am observat însă, oamenii sunt tare buni la a nu vedea sau uita repede ceea ce nu le convine.
E ori prostie ori îngâmfare ori impotență curată să fii mândru că ești ceva ce n-ai devenit prin propriile eforturi. O spun clar și răspicat oriunde ar fi, țin partea românilor și României când e cazul. Sunt și rămân și voi fi în veci și pururi româncă. Dar asta e ceea ce sunt, nu ceea ce am devenit prin munca proprie și a-i atașa sentimente de genul mândrie e la fel de stupid ca a striga în gura mare sunt mândră că respir!!! În plus, dacă poți fi mândru, înseamnă că accepți din start și posibilitatea cel puțin de a fi rușinat de același lucru. Trist. Poate fi chestie de perspectivă, dar comparați a fi mândru de ceva cu a recunoaște și fi în fibra ta și în tot ceea ce faci acel ceva. Fiți mândri dacă doriți, eu nu sunt nici mândră, nici altfel, doar sunt.
Mândria asta lăsată liberă e împroprietărirea pe realizările altora, e închiderea în niște limite, e… multă agitație pentru nimic. Ce-i drept, poate servi drept ancoră și rădăcină, poate servi drept ceea ce te ține în picioare când restul tot se prăbușește, poate servi drept ghid, drept certitudine, drept esența ființei tale. Dar e și mai trist dacă la asta îți servește. Și e periculos, pentru că e practic o invitație la a fi folosit pentru interesele altora, o constrângere și un lanț de gât până la urmă.
Dar de ce n-ar fi și sclavul mândru de lanțurile pe care le poartă?
Zborul low si costul high
by Diana on July 28th, 2010
filed under Prostia umana
Comentam pe fain la un articol despre Wizz-air care cică fail. Și uite așa pricep că știu mai multe decât credeam despre zboruri low-cost. Mă rog, știu și mai multe decât îmi trebuie, dar asta e altă poveste. Luați deci de aici cu încredere dacă vă trebuie, despre zboruri low-cost europene.
Ideea de bază la low-cost e simplă: ce nu plătești cu bani, plătești cu timp. Adică timpul necesar ca să aduni toate informațiile disparate și să pricepi cât costă de fapt toată distracția. Dacă nu vrei să plătești timpul ăsta, atunci la final plătești tot cu bani, dar și cu nervi. Prețul zis inițial e de cele mai multe ori undeva pe la o treime din cât plătești de fapt. Pentru că se mai adaugă de obicei:
1. Taxe (de aeroport, de benzină, de…). Astea încă sunt relativ vizibile, tot ce ai de făcut e să chiar alegi un zbor și să treci la pasul doi din lungul drum al datului cu bani în ei.
2. Bilet pentru bagaj. Așa-i zic eu, că în esență fără să plătești pe la 20 eur (dus-întors), călătorești frumos și lejer cu doar bagaj de mână, umăr, spate, ce poftești. Dar mic, suplu și ușor. Ceea ce în fapt e chiar modul cel mai fain de a călători, dar nu e chiar mereu la îndemână. Dacă nu e, atunci plătești. Sau îți vin mințile la cap și iei bilet la o companie rezonabilă. Dar dacă nu, atunci:
3. Taxa de plata biletului. Asta e una tare. Oricum ai da-o, cu card, pe net, prin agenție, prin bancă, prin telefon, prin porumbei călători sau prin țața Frosa, când e să plătești biletul, îți mai cer așa că tot ești prost, câte 5 eur. De călător. De segment. De…De! Chiar dacă e o singură tranzacție, nu contează. Dacă-s 7 iar nu contează. Deci dacă te și întorci cu ei, mai adaugă liniștit măcar 10 eur. Bun, nu-i bai, nimica toată. Bob cu bob se umple sacul…
4. Plata pentru check-in online. Teoretic check-in online te scapă de stat la cozi. Practic, nu te scapă de nimic dacă tot ai bagaj de cală. Dar te scapă sau nu, oricum nu-i opțiunea ta, că e una singură. Posibilitate, nu opțiune. Deci check-in online alegi. Păi dacă ai ales, plătește. Și printează-ți apoi cardul. Sau nu-l printa, ca să mai plătești frumos la aeroport.
5. Suprataxă de greutate. Nu a ta personală (încă nu, dar nu contați pe asta). Dacă totuși ai bagaj și merge el în cală, tot trebuie să fie lejer. Așa, aproape ca un bagaj de mână, doar că-i zici de cală. Mă rog, vreo 5kg în plus. Greu de încadrat în așa limite? Păi asta și e ideea: orice kg peste e o scumpete. Costă adică. Ah, și bagajele necăsătorite nu se cântăresc niciodată împreună. Că nu-i moral presupun. Un motiv pentru căsătorie: puteți pune bagajele la comun…
6. Taxa 3,14. Asta e mai rară încă, dar urmează îmi pare: doriți să vizitați ilustra toaletă de la înălțimile de croazieră? Taxă. Scurt pe doi. Doi de 3,14 adică. N-am avut onoarea, nu cunosc cât e plăcerea. Nu vă sfiiți să-mi ziceți de aflați.
Pe lângă aceste să le zicem clare lucruri de plătit, de obicei se mai adaugă niște plăcute amănunte: zborurile sunt în general fie foarte devreme, fie foarte târziu – deci ori dormiți la aeroport, ori apelați la rude, prieteni și restul de zburători, ori plătiți taxi, hotel, sau amândouă. Mai puneți o întârziere în limita a 2 ore (110 minute, că de la 2 ore ar trebui să primiți măcar bonuri de masă) și bucuria e gata. Plata cu timp dacă vă prisosește.
În sfârșit, dacă totuși vreți să mai dați bani în plus, puteți arunca banii pe fereastră pe o îmbarcare prioritară care înseamnă în esență că vă urcați primul în autobuz și fix atât. Puteți da banii ca să stați la ieșirea de urgență pe motiv că e mai mult spațiu. Puteți plăti o mâncare de fast-food la preț de cordon-bleu și cumpăra nimicuri inutile la preț de cadouri frumoase, cartele de telefon, lozuri în plic, orice e de fapt motivul principal pentru care luați avionul. Ah, și puneți-vă centura de siguranță, că n-aveți unde fugi de reclame. Ne dorim un zbor profitabil!
Evident, fiecare companie lăucostoasă are specificul și aroma proprie. Cum au tot apărut companii aeriene ca ciupercile după ploaie, nu am lista exhaustivă, dar câteva exemple nu strică. MyAir (dacă mai e) anunță din nume că e aerul lor și plătiți pentru el – premiul 1 la inventivitate când e vorba de taxe noi. BlueAir e serviciu low-cost la prețuri înalte. Vânătaia de Wizz-Air o să inventeze în curând bagajul microscopic și întârzierea planificată. Easyjet e aproape o anomalie prin faptul că prețul chiar e ceea ce scrie și în afară de orele imposibile și stilul bombastico-americano-portocaliu dacă trebuie, cu plăcere. În sfârșit un zbor low-cost e rezonabil când n-ai nici treabă, nici concediu, nici bagaj, și nici vreo rută mai complicată. Și nici încotro.
Se poate să fiu eu pesimistă, dar nu cred că există în general prețuri mici fără motiv. Motivul la companiile low-cost e simplu: prețul nu că-i mic, dar nu se vede tot. Nu chiar ca un aisberg, că nu e monolitic, ci mai degrabă ca un confetti: arată frumos și colorat, dar e împrăștiat ca naiba și când aduni totul (dacă ai așa mult timp de pierdut) iese un morman destul de mare. Sigur că teoretic motivul e altul: plătești și primești doar strictul necesar. Nici nu știi de câte chestii în fapt n-ai avea nevoie ca să zbori cu avionul. Nici companiile nu știau chiar de la început, dar află destul de repede: apă, bagaj de cală, poșetă, acces la toaletă, loc pentru picioare, benzină pentru avion…Probabil urmează pe listă aerul din cabină (există măști de oxigen, da?). Vă dorim un zbor plăcut!
Pentru teoria kilogramului low-cost schimbați blogul și citiți acolo.
Nu fiți fraieri, că ajunge leneși
by Diana on July 26th, 2010
filed under Ofuri si amuzamente
Despre o specie de atoateștiutori și mARI cunoscători ale mecanismelor și secretelor lumii am mai scris aici. Dar cum a fost pe scurt și în versuri, realizez acum că e foarte posibil să fi dat o impresie greșită. Până la urmă lucrul rău nu e atât faptul că aceste valORI inestimabile își doresc și imaginează că se obțin nemaivăzute rezultate și beneficii fără muncă sau cu o simplă aproximație a acesteia. Nu, lucrul acesta în sine nu e rău, poate fi un exercițiu de imaginație, o ocupație în sine pentru cei ce-și permit, un scop în viață până la urmă, o filosofie și un prințip. Problema (pentru ei și pentru restul lumii care se lovește de rezultat) e că ei chiar sunt convinși în forul interior că aceasta este calea. Ba chiar CALEA. Unica. Măreața. Altfel spus n-ar fi bai că sunt leneși, dacă n-ar fi și fraieri.
Pentru uzul celor care totuși n-ar renunța la lene, dar măcar ar fi dispuși să renunțe la (ne)plăcerea de a fi fraieri, sugerez un mic fragment de la domnul P.G. Wodehouse, de la 1937, citire:
You are a young fellow in the springtime of life; eager, sanguine, alert for every chance of getting something for nothing. When that chance comes, examine it well. Walk around it. Pat it with your paws. Sniff at it. And if on inspection it shows the slightest indication of not being all you had thought it, if you spot any possible way in which it can blow a fuse and land you eventually waist-high in the soup, leave it alone and run like a hare.
Tradus, ar suna cam așa:
Ești un tânăr în primăvara vieții; nerăbdător, impulsiv, la pândă pentru orice șansă de a obține ceva fără să faci nimic. Când șansa aceea vine, inspecteaz-o bine. Dă-i târcoale. Pipăie-o cu propriile-ți labe. Amușin-o. Și dacă la inspecție arată cel mai mic semn că n-ar fi tot ceea ce ai crezut că este, dacă detectezi un mod oarecare în care poate să-i sară muștarul să te trezești în final în mocirlă până la piept, las-o în pace și fugi ca un iepure.
Altfel spus, nu te avânta ca săgeata să pici ca balega. Asta de la străbuni neaoși citire.