Urasc zgomotul. Nu sunetele, fie ele cat de puternice ori ascutite, ci zgomotul - amalgam si asalt cacofonic si destructiv, marca inconfundabila a nepotrivirilor, a nepriceperii, a dizgratiosului, a celei mai joase trepte de pe care se poate interactiona cu ceea ce te inconjoara. Nu cred ca e intamplator cat de putin zgomot fac animalele in mediul lor natural, cat de mult zgomot face in acelasi mediu un om neantrenat si nestiutor, cat de mult scade zgomotul acesta pe masura ce incepe si omul sa chiar priceapa unde, cum si de ce se misca. Cat de mult tipa prostia, cat de mult tace ori vorbeste linistit si cumpatat intelegerea.
Uneori percep zgomotul aproape fizic: e un strigat de agonie, rezultatul interactiunii cu lumea a unui idiot care tortureaza tot ce-i iese in cale pur si simplu pentru ca nu-l duce mintea la mai mult de atat, pur si simplu pentru ca nu e in stare de nimic altceva. Si daca ar avea la indemana cel mai silentios, performant si elegant conceput instrument (si-l are in fapt sub forma propriei persoane), barbarul acesta l-ar folosi cu siguranta ca sa sparga fie nuci fie capete, dupa cum ii e foame ori frica la momentul cu pricina. Destructiv si fara directie, are presupun singurul sens de a elimina (cu zgomot, cum altfel) tot ce nu-i mai puternic decat el: producatorul acesta de zgomot reprezinta deci un fel de etalon inferior al minimei rezistente - tot ce ii supravietuieste trebuie deci sa fie mai puternic decat el in vreun fel, oricat de infinitezimal, oricat de alternativ fortei brute care vede un ciocan in orisice.
Opusul zgomotului nu e linistea, ci armonia. Armonia mai multor sunete rezultate din interactiuni cu minim de stangacie daca nu musai cu virtuozitatea intelegerii. Armonia linistitoare a unei margini de padure din varful dealului, intr-o seara de vara cand greierii taraie aproape furios, iar aerul vibreaza incarcat de caldura, frunzisul fasaie in orice adiere de vant, iar racoarea din adancul padurii se face din cand in cand auzita prin cate-un trosnet scurt de craca rupta ori fosnet grabit al stratului adanc de frunze ruginii si galbene din ani trecuti. Armonia unei discutii intre prieteni care se inteleg unul pe altul, isi vorbesc nu doar cu gura ci si cu ochii ori bratele si inteleg prea bine ce anume se poate pune in cuvinte si ce nu, unde anume e suverana gandirea si unde anume e stapana simtirea.
In padure insa ajunge un singur idiot care-si cara zgomotul sub brat si dat la sonor maxim, probabil de frica sa nu cumva sa se prinda de el chiar si din intamplare o farama cat de mica de intelegere. Intr-o discutie, ajunge o singura cretina care sa “argumenteze” prin apel la simtire si sa “iubeasca” prin minimul de gandire care-i e totusi accesibila adica directa cantarire a beneficiilor vazute ori macar inchipuite. Sub un asalt de zgomot din acesta, se naruie cu siguranta orice padure, fie ea si Codrii Vlasiei, se duce dracului orice discutie, fie ea si intre genii.
Ori se naruie doar temporar, cat dureaza adica sa reduci la tacere (la un fel sau altul) pe cei care zbiara cel mai tare. Pana la urma poate in fapt are si zgomotul o utilitate chiar excelenta: nici ca poate fi conceput semnal mai clar si mai convenabil de a identifica prostia fara gres si cu minim efort. Mai ramane doar sa ai si solutia de a-i reduce la tacere ultra-rapid.
Comments feed: RSS 2.0