Pisi, pisi



March 18th, 2015 by Diana Coman

IM000001.JPG

Trosnetele si fosnetele erau cat pentru o ceata intreaga, dar vantul trimitea clar numai doua semnale: mascul si femela. Ce cautau oare in padure la asa ora? Inca nu era insa nimic de vazut, caci penumbra si copacii mi-i ascundeau pe amandoi. Am tras in piept aerul umed incarcat deja cu raceala serii si mi-am auzit stomacul protestand de atata asteptare. Dac-am ajuns insa sa traiesc atat de mult e pentru ca stiu cand e cazul si cand nu sa ascult de stomac, iar acum cu siguranta nu era cazul. Asa ca am ramas nemiscata in culcusul de frunze aramii. Si am asteptat.

Fosnetele se apropiau rapid, iar o fasie de vant mi-a adus brusc in nari miros de sange si frica. La cat zgomot faceau altminteri, era greu de crezut ca aveau atata bun-simt incat sa le fie frica. Si totusi, cel putin ei, ii era. Alerga aproape impleticit, buimaca de spaima ori poate de oboseala, aparent fara tinta anume si in stilul acela teribil de ineficient de-l au creaturile de felul ei, pe doar doua picioare moi. De undeva din spatele ei, un triunghi de lumina a ratat-o la centimetru si aproape simultan l-am auzit chemand-o:

- Pisi? Hai, vino sa ne jucam!

Ca lovita de chemare, s-a arcuit intr-un salt enorm. Pentru o clipa a disparut intre tufisurile de langa un copac batran. Apoi mi-a rasunat in urechi un bufnet sec si un parait scurt de oase. Vantul a adus miros de sange proaspat si stomacul mi-a adus aminte din nou ca e gol. De data asta era timpul sa ascult de stomac.

Cand m-a vazut, s-a tarat cu graba inapoi. Impingea cu spinarea in trunchi de parca ar fi fost posibil sa alunece prin el, de parca ar fi fost posibil sa-mi scape. Groaza curge prin carne ca fierea, asa ca am asteptat-o sa priceapa si sa accepte: avea piciorul rupt in fata si trunchiul imobil in spate - nu era nici o graba.

Intelegerea a venit foarte repede: i-am vazut primul licar in ochi si prima renuntare in relaxarea trupului. Arta era acum sa astept exact cat trebuie: cat sa se curete amarul groazei, dar sa ramana inca dulcele cursei si-al excitatiei. Dar chiar atunci l-am auzit din nou:

- Pisi, Pisi, Pisi, unde esti? Unde-ai fugit, ne jucam asa frumos… Hai, vino la mine!

De data asta i-am simtit excitarea si-n glas, iar aerul devenise greu de simteam ca ma ia cu ameteala de atata pofta. Din doua salturi mi-am ajuns si inceput cina, muscatura dupa muscatura din carnea fragezita si indulcita dincolo de asteptari. Pana la urma nu chemase el, chiar daca ireverentios, Pisica in padure?

(Imaginea e preluata de pe Morguefile.)

Comments feed: RSS 2.0

Leave a Reply