Mi-a picat recent sub ochi un roman care n-a fost scris niciodata. Incepe cu o telegrama de pe un vapor, o crima, o urmarire intre doua continente si o vara profitabila pentru ziarele care traiau vanzand palpitatii si senzatii, nu idei - acum mai bine de 100 de ani1 ca si fix acum, la anul ori peste inca 100 de ani. Si totusi romanul n-a fost scris niciodata zic, pentru ca a fost direct trait, direct pe viu. Si cine are (ori a avut vreodata) interes de dincolo de ani pentru viata insasi netratata, necizelata, netesalata, nepieptanata, neinfrumusetata, ne-curata?
Personaj principal in asemenea roman e un anume sarlatan -vanzator de diverse alifii si potiuni, azi una, maine alta- altminteri mai insipid si sters se pare decat propria-i mustata-pamatuf aciuata sub nasul calarit de lentile groase, rotunde si mici ca doua gaurele. In pofida aspectului sau nu tocmai fotogenic ori interesant, Mustata-Pamatuf a fost (si este inca, din cate inteleg) celebru in sensul cel mai modern al termenului - urmarit atent de multime, creand senzatie pe unde aparea, fiind imortalizat in ceara de Mme Tussaud, castigand bani din satisfactia aceasta a multimii de a-l vedea ori a-i citi cuvintele ori doar a participa prin simpla prezenta la intamplarile de-l au protagonist.
Pe numele sau real, Mustata se chema Dr. Crippen, iar faima si-a castigat-o pur si simplu omorandu-si sotia2 si facand ulterior corpului baie in acid3. Ba e chiar posibil ca faima in sine sa fi fost castigata mai degraba din ori prin greseala - mai precis o greseala de calcul, dat fiind ca se pare ca n-a calculat corect de cat acid avea nevoie si-n consecinta a mai ramas cu… ramasite.
In ciuda sordidului absolut al romanului astuia asa nescris dar trait cum e el, l-am vazut recent prezentat in mod zambitor si plin de fascinatie, pe post de cea mai buna introducere ori chiar explicatie pentru succesul si avantul romanelor politiste. Ori in tot cazul (care deja ar deveni deci mai scuzabil), al romanelor politiste englezesti. Ca adica aceeasi fascinatie de a starnit-o Mustata-Crippen, au exploatat-o (ori starnit-o) si romanele politiste, de la Hercule Poirot la Miss Marple si Lord Peter Wimsey4.
Pentru o clipa mi-am imaginat asadar o masa rotunda la care se discuta misterioasa disparitie a unei actrite de mana a treia pe nume de scena Belle Elmore. Pe unul din locuri, cu farfuria centrata perfect in fata si incadrata de tacamuri ordonate la milimetru, un omulet spilcuit, micut si gras, cu capul ca un ou, priveste adunarea si zambeste linistit si-n tacere, mangaindu-si ocazional mustata si nescapandu-i nici o expresie ori miscare a celorlalti. Langa el, o batranica tricoteaza de zor, aparent pierduta in ale ei, dar cu ochii extrem de vioi si expresivi. De partea cealalta a omuletului, un lungan neingrijit si fara astampar sta pe scaun ca pe ace si abia se stapaneste sa nu strige celorlalti ca-si pierd vremea cu lucruri neesentiale. In sfarsit, pe al patrulea scaun, pazit atent dar discret de valetul personal, un tanar zvelt in costum de cea mai buna calitate se preface preocupat doar de tigareta proprie, in vreme ce cantareste in fapt pe indelete tot ce vede si aude.
Intre asemenea personaje, nu mi-l pot imagina pe Dr. Crippen altfel decat eventual nebagat in seama, un element din decor, confundat repetat cu servitorii care aduc cina, toarna vinul, elibereaza masa de farfuriile goale. Misterul pur tehnic al disparitiei corpului ar putea fi probabil interesant pentru lunganul neingrijit, dat fiind ca e asa cum ii place lui, chestiune de tehnica si deductie pura, astea-s datele, asta-i pivnita, astea-s ramasitele, studiaza-le si spune unde, cand si cum a disparut restul. Sordidul motivului ar fi posibil de interes pentru batranica de tricoteaza, de vreme ce a mai vazut ori auzit cu siguranta ceva foarte similar in satul ei si deci ar ghici din start, doar uitandu-se la pozele celor doi (mai bine zis trei) protagonisti ai crimei, cine, cui si de ce a facut ce-a facut. Nici batranica nici lunganul n-ar avea insa prea multe de facut: o privire, o constatare, o povestire-verdict si explicatie, cu siguranta nici macar un inceput de roman.
Daca mai adaug la masa si straini precum Montalbano, Maigret sau Fandorin, devine plictiseala din aer atat de densa incat mi-e ca pana la urma o va sfasia unul din ei cu un cutit (sau cu andrelele, dupa caz), pur si simplu pentru a oferi ceva mai interesant de studiat. Si nu pricep neam: ce anume se presupune ca au exact in comun de fapt romanele politiste cu romanele crimelor din realitate? Pe ce criterii anume se persista in ideea ca fascinatia multimii pentru ucigas e totuna cu fascinatia cititorilor pentru detectivi?
in 1910 mai exact ↩
altminteri o scorpie se pare, pe nume Cora ori mai degraba Kunigunde Mackamotzki, iar daca nici asta nu e nume de roman, chiar nu mai stiu ce-ar fi. ↩
Nu e dovedita baia in sine, dar cam asta pare sa fie singura varianta gasita sa corespunda putinelor ramasite gasite din mme Kunigunde Mackamotzki ↩
Nu-i interesant cum in realitate criminalul e personajul principal pe cand in romanele politiste e detectivul? A propos, detectivul in realitate s-a numit Dew. ↩
Comments feed: RSS 2.0