Harpa birmaneza - film



January 31st, 2012 by Diana Coman

Harpa birmaneza (e portabila, ca o corabioara de lemn cu varful arcuit in sus mult si cu corzile prinse intre varf si puntea "corabiei"). Se tine intr-o mana in vreme ce se ciupesc corzile cu cealalta mana.

Sursa imaginii.

O harpa birmaneza seamana as zice cu o corabie portabila din ale carei panze-fire harpistul scoate melodia. Cantecul e de altfel esential in film si-l face memorabil, indiferent de ce parere va creeaza filmul altminteri. Iar harpa, ca si cel care canta la ea, devin, ca tot ceea ce este altminteri in film, simboluri: acompaniamentul ca simbol poate al unei asocieri doar temporare si pana la urma partiale in ciuda potrivirilor; unicitatea harpei fata de multitudinea vocilor dintr-un cor pentru diferenta dar si forta harpistului, precum si pentru singuratatea sa inevitabila.

Am ezitat cateva zile inainte sa ma incumet la prezenta incercare de recenzie, pentru ca filmul original1 al lui Kon Ichikawa imi pare un echilibru foarte fragil pe o limita cat un fir de par: infinitezimal daca-ti misti perceptia ori perspectiva oscilezi in fapt intre a-l considera fie o prostie, fie o capodopera.2

Fragilitatea ori dualitatea asta prostie-capodopera vine in principal din axarea intregului film mai degraba pe simboluri si atmosfera decat pe o anumita evolutie a personajelor ori a intamplarilor. Si vrand ori cautand cu intentie semnificatiile maxime, tensiunea, istovirea, durerea si pana la urma irosirea extrema pe masura irosirii umane care-a fost cel de-al doilea razboi mondial, filmul devine inevitabil cumva schematic si uneori aproape de absurd prin excluderea detaliilor si inlocuirea lor cu simboluri.

E drept ca detaliile, luate fiecare separat, pot parea nesemnificative prin comparatie cu distrugerea -de toate felurile- provocata de al doilea razboi mondial. Si totusi, detaliile nesemnificative separat fac in fapt prin acumulare toate nenorocirile oricat de mari precum si toate bucuriile oricat de intense. Lasandu-le deoparte, se pierde cu fiecare cate o bucatica infima din drumul pe care privitorul il are de parcurs pentru a ajunge la aceeasi intelegere ori chiar simtire pe care incearca filmul s-o transmita. Iar daca privitorul pierde astfel drumul cu totul, e foarte usor sa priveasca filmul detasat, din perspectiva mai degraba rationala si obiectiva, si sa remarce fara mila ca-i stupid si transparent cum sar soldatii brusc bulucindu-se cand incolo cand incoace, ori cum trebuie Mitzushima cel lesinat de foame sa vorbeasca singur doar ca sa pricepem si noi ca nu e doar o parte din lupta lui ci aproape sfarsitul acesteia, daca nu-i apare salvarea de nicaieri.

De partea cealalta, cea a capodoperei, sta acumularea simbolurilor si intensitatea emotionala pe care o transmite filmul: camaraderia initiala a soldatilor, cimentata de cantecele in cor; inutilitatea ratiunii ori discutiilor in salvarea unor vieti omenesti; rapiditatea si pana la urma indiferenta cu care pasiunea si vorbele tari sunt deopotriva transformate in sange si moarte de cateva rafale de artilerie trase de un inamic invizibil intr-un razboi care oficial era deja incheiat; hotararea inexorabila a lui Mitzushima de a supravietui; contrastul vietii obisnuite a localnicilor pentru care razboiul e doar un eveniment periodic, ca ploaia ori vantul; forta (ori poate nevoia) datoriei care face un singur om sa-si ia drept sarcina gasirea si ingroparea tuturor mortilor lasati in urma de razboi; puterea si deopotriva lipsa de intelegere care caracterizeaza atasamentul intre Mitzushima si fostii sai camarazi.

Cu siguranta abordarea aceasta bazata pe simboluri si semnificatii se potriveste perfect pe fundalul Burmei, un fundal al ritualurilor mai degraba decat al explicatiilor ori ratiunii puse la loc de cinste. Daca totusi se potriveste si cu ceea ce doriti ori sunteti dispusi sa vedeti ca film e insa alta intrebare. Filmul are ce oferi as spune, dar necesita asadar sa va acordati intai cu stilul sau de... emisie.


  1. Adica cel din 1956, alb-negru, nu cel color refacut in 1985 

  2. Iar pentru o prostie e cam lung ca sa-l vezi pana la capat, dar pentru o capodopera trec minutele surprinzator de repede. 

Comments feed: RSS 2.0

Leave a Reply