Melancholia - filmul



December 8th, 2011 by Diana Coman

Melancholia e un film care are meritul că reușește să te facă să aștepți cu nerăbdare și chiar dorință aprigă sfârșitul lumii. Ce-i drept, doar al lumii din film, nicidecum al lumii reale, pentru că între cele două e doar o foarte vagă, până la insesizabilă, legătură. Cum să vă spun eu, are lumea din film de-a face cu lumea reală cam tot atât cât are de-a face publicitatea cu produsul real, Inna cu muzica și Alexandrina Hristov cu pictura. Adică tot ce are e exagerarea irelevantului, mimarea și copierea în locul substanței, respectiv superficialitatea și diletantismul feroce vândute pe principiul că din ce-s ochii mai mari și mai lăcrimoși, din aia e simțirea mai reală și mai profundă.

Filmul Melancholia se vrea probabil ceva meditație filosofică și operă de artă pe tema fragilității vieții în Univers. Se vrea, dar nu-i iese chiar deloc. Pentru că indiferent de cum preferă von Trier să-și imagineze lumea astfel încât să conteze și filmul lui cumva drept artă, în lumea reală și contondentă1, Melancholia nici nu e film propriu-zis. E pur și simplu o ilustrație grandomaniacală a alienării sociale a lui Lars von Trier, adică a gloriosului regizor, scriitor, scenarist și mai ales principal vinovat de 136 de minute de tortură vizual-auditivă a spectatorilor. E echivalentul cinematografic al celebrelor carpete țipătoare cu răpirea din serai, țigănci despletite ori pisici, cerbi și alte animale cu diverse malformații congenitale. Dacă vă puteți imagina 136 de minute de imagini în esență de aceeași factură, aveți o bună aproximare a vizionării filmului. Adăugați însă pe fundal și muzica lui Wagner, ce ar fi altminteri bună, dar care în context e pusă să amplifice tensiunea și dramatismul, dar reușește - fiind deja atâta dramatism și tensiune în capodopera cinematografică - să amplifice doar nervii spectatorilor.

Lipsa de substanță a filmului e datorată în mare parte irealității personajelor. Fiind ele în fapt imagini din carpetele sus-numite, normal că nici nu prea sunt personaje: se află acolo mai degrabă să ilustreze în diverse momente tot felul de "trăiri" de-și închipuie von Trier că nu-l agită doar pe el. În prima jumătate a filmului vă puteți delecta cu o idioată depresivă care în fapt pare să-și amplifice amocul din cauză că toată lumea îi face pe plac și nimeni nu-i dă bătaia sănătoasă de o merită. Ce-i drept soră-sa îi mai declară de vreo două ori cu totul că "vai, cât pot să te urăsc uneori", dar altminteri îi suflă în posterior non-stop, probabil pentru că altminteri n-are ce face în ditamai căsoiul, pe ditamai domeniul ori cu ditamai astronomul de soț. Ditamai megalomania lui von Trier de altfel, care pare să considere că asteroidul2 care aduce sfârșitul lumii nu poate lovi frontal Terra altfel decât perfect centrat pe grădina englezească a unui domeniu cu palat, nicidecum pe ceva casă banală ori chiar oraș modern. Și probabil că dacă n-ar fi casa suficient de mare, ar cădea minunăție de dramă în derizoriu.

Dacă prima parte a filmului e idioată, e totuși vag mai cu substanță decât a doua. În a doua parte în fapt cam toată lumea se agită de bezmetică ori stă, dimpotrivă, lemn. Copilul e de exemplu un foarte minunat lemn: e acolo doar ca să aibă ce căra în brațe sora idioatei în vreme ce aleargă pe câmpii cu pletele fluturând în vânt, lacrimile curgându-i pe obraz,3 grindina ropotind și mașina refuzând să pornească fără benzină. Foarte dramatic. Și mai ales adânc rău de tot și profund cam tot așa.

Dintre toate personajele, pot spune că doar tatăl celor două surori idiotico - depresive e aproape un personaj, și încă unul simpatic, chit că l-aș invita doar la petreceri. În orice caz, un fel de om totuși, cu care eventual ai putea să regreți că vine sfârșitul lumii, nicidecum să te bucuri că te scapă de-un chin ori de nevoia de a omorî cu mâinile goale tot felul de bezmetice și mai ales de idioate. Care știu ele. Lucruri. Importante. Ca de exemplu câte pietricele a pus lumea într-o sticlă și deci, prin deducție logică, faptul că nu mai există viață în Univers în afara Terrei. Că doar nu era să facă von Trier un film în care să omoare doar omenirea, nu s-ar fi deranjat el doar pentru atât! Pur și simplu distrugerea Terrei n-ar fi fost suficientă, n-avea omul substanță cât de-un film întreg. Dar nu-i nimic, ajunge să vâri pe acolo o deducție din asta logică și imediat împuști tot Universul dintr-un foc, ba chiar cu aceeași unică planetă melancolicoasă. Totul e să te numești von Trier.

Din câte știu eu, au mai supraviețuit experienței vizionării filmului și Luka D, respectiv Mircea Popescu și ne împărtășesc amândoi cam ce înseamnă asta. Prima ne încurajează că totuși-totuși filmul are măcar atuul unei tehnici a imaginii, iar al doilea deplânge lipsa de masculinitate (și implicit de realitate) a personajelor teoretic masculine, atâtea câte se găsesc în principiu pe acolo pe undeva prin minunatul film numit Melancholia. Eu mă mulțumesc să zic doar că măcar telenovelele n-au atâtea pretenții.


  1. Așa cum ea chiar este în fapt. 

  2. ori planetă, ce drac o fi vrând von Trier să fie. 

  3. Plânge aia și se dă cu fundul de pământ mai ceva ca adolescentele la venirea lui Michael Jackson în București dacă știți cumva. 

Comments feed: RSS 2.0

4 Responses to “Melancholia - filmul”

  1. Luka D says:

    Eu sper ca spectatorii filmelor lui Trier intr-un final or primi si ceva premiu de consolare.

  2. Diana Coman says:

    @Luka D Da, invatatura de minte :D Acum deh, daca te pui sa vezi filmul, nu poti spune ca nu meriti suferinta...

  3. Ditamai megalomania lui von Trier de altfel, care pare să considere că asteroidul care aduce sfârșitul lumii nu poate lovi frontal Terra altfel decât perfect centrat pe grădina englezească a unui domeniu cu palat, nicidecum pe ceva casă banală ori chiar oraș modern.

    Si asta lasind la o parte amanuntul prozaic ca majoritatea asteroizilor din istorie au aterizat in ocean.

  4. Diana Coman says:

    @Mircea Popescu Da, atata lipsa de simtire pe nesimtitii astia de asteroizi sa pice asa pe unde s-o nimeri, mai ales cand na, fiind mai multa apa decat pamant, se cam nimereste cum zici tu, in ocean....

Leave a Reply