Plecările mele

Când am plecat din România, cei mai mulți au crezut că știu ei prea bine de ce anume. Mi-au dat și sfaturi și păreri și idei râncede la borcan și multe alte astfel de lucruri de care n-am cerut și n-am avut nevoie. I-am lăsat în voia lor, că n-aveau urechi s-audă și nici gânduri să priceapă. Când am plecat apoi din Franța, s-au scărpinat puțin în cap, dar au zis ca totuși oi fi avut eu ghinion. Când dupa câțiva ani plecam și din Italia, au dat cu basca de pământ și-au zis-o verde-n fața că-s nebună și că ei nu pricep ce m-a găsit să plec de vreme ce mi-era clar bine și lumea trăgea de mine să rămân și bani erau și Dolomiții îmi plăceau. Îmi vine a zâmbi când mă gândesc ce-or zice dacă voi mai pleca odată, din Anglia de data asta.

Iar când se vor fi obișnuit și ei într-un final că eu tot plec, probabil că-i voi mai surprinde înc-odată, atunci când voi rămâne. Nu pentru că mi-aș fi propus eu să surprind pe cineva, ci pentru că ei judecă plecările mele de fiecare dată după tiparul lor obișnuit, acela al plecărilor definitive. Dar eu n-am plecat niciodată din cauza a ceva ce lăsam astfel în urmă ci întotdeauna pentru ceea ce mă chema din depărtare. N-am plecat pentru că mă nemulțumea ceva acolo unde eram, ci pentru că pornisem de fiecare dată să fac ceva anume, care la un moment dat a necesitat plecarea. Nu pentru că nu aveam calea deschisă acolo unde eram, ci tocmai pentru că îmi deschisesem deja calea în locul respectiv. Și desigur, în parte, pentru motivul simplu că vroiam să explorez.

Când am plecat din România eram în ultimul an de facultate și lucram deja ca programator la o firmă micuță dar cu o atmosferă destul de faină, sucursala bucureșteană abia deschisă a unei firme franțuzești cu dezvoltare de produse Open Source. Ca o a treia linie paralelă pe lângă cursurile obișnuite și jobul de programator, am urmat și cursurile unui master al universității politehnice din Nantes. Această a treia linie am urmat-o când am plecat apoi în Franța pentru un proiect la Lyon, sponsorizat de un laborator de cercetare. Am plecat acolo pentru proiect, pentru subiectul său de cercetare a unor tehnici automate folositoare în depistarea cancerului de sân. Am plecat pentru că vroiam să aflu despre așa ceva. Am plecat pentru că vroiam să văd lumea. Și vroiam să mă văd pe mine, singură.

Mi-a plăcut enorm Franța și port Lyonului amintiri calde și aromate și nebune și ciudate și dragi nespus. Cultura franțuzească nu-mi era străină și dacă a fost ceva cu adevărat ciudat a fost doar să primesc de la francezi, drept primă recomandare de autor pur francez, numele lui… Eugen Ionesco. Am făcut turul Bretagne care-mi e ciudată parte din ființă. Am învățat Parisul arătându-l altora. Firma franțuzească ce-și avea filiala la București m-a invitat la sediul din Paris și mi-au oferit mai mult decât cerusem pentru acel part-time. Nu pentru că erau ei filantropi, ci pentru că eu nu știam să cer pe cât știam să dau. Am vizitat Dijon-ul, Strasbourgul și m-am dus peste graniță, la Heidelberg, pe-o simplă invitație în necunoscut. Și da, am numărat și grevele francezilor, dar am descoperit și librăriile lor și un librar despre care ar trebui poate să povestesc odată.

Era bine, era frumos, mi se potrivea și m-aș fi potrivit (chiar dacă aș fi luat întâi o pauză de un respiro). Dar am plecat. Am plecat pentru că decisesem să urmez un doctorat, dar nu de felul celor din Franța și nici de felul celor oferite atunci în România. N-a fost drum drept și nu știam unde va duce, dar până la urmă a dus în nordul Italiei, într-o regiune unde germana și italiana sunt amândouă limbi oficiale, în Tirol.

Când am ajuns în Tirol nu știam nici italiana, nici germana, nu știam pe nimeni (dar nici în Lyon nu știusem) și n-aveam vreun vis să mă stabilesc acolo. Ceea ce vroiam era să fac un doctorat, să învăț cum să fiu profesor universitar. Și dac-ar fi fost să plec pentru că “nu merg lucrurile”, ar fi trebuit să plec atunci de acolo după vreo 6 luni maxim. Luni în care am dat cu capul de posibilul dormitului sub poduri, de birocrație infernală, de diferențe culturale, de nepotriviri pe toate liniile și-n toate direcțiile. Dar se vede treaba că nu le vedeam prea bine în tot întunericul lor dătător de spaimă, pentru simplul motiv că mă uitam prea atentă după o… soluție.

Soluțiile erau ele mai multe, pentru că nici problema nu era una singură. Dar le-am găsit rând pe rând și trei ani mai târziu terminam doctoratul. Am mai rămas un an acolo, dar nu pentru că n-aș fi vrut să plec, ci pentru că promisesem cuiva că voi rămâne acel an. Când erau toate rezolvate și n-aveam alta de făcut decât să continui liniștită ceea ce știam deja să fac suficient de bine… am plecat din nou. Și dacă n-am să mai plec vreodată, nu va fi pentru că am găsit locul perfect, căci astfel de locuri am cunoscut deja. Va fi pentru că nu va mai trebui să plec fizic ca să continui explorarea. Pentru că într-un fel mă voi fi întors. Pentru că drumul tot este în mine, nu pe hartă.

Categorie: Eu cu mine insami.

Lasati un comentariu.

26 Comentarii

  1. Cind am pornit-o spre Mexic din Boston toti prietenii localnici m-au sfatuit sa am mare grija, sa duc cu mine hirtie igienica si alte avataruri ale traznailor din jurul lui “sunt dragoni”.

    Mexicul are autocare mai curate decit SU, in medie, precum are si buzi mai curate decit SU, in medie, precum are si oameni mai civilizati decit gasesti prin SU, tot in medie. Sigur, nu si-n virfuri neaparat, da-n medie cam da.

    Venind din partea cuiva care a trait in 10-20 de orase si-n sudul si-n nordul granitei aleia observatiile astea ar putea sa cintareasca ceva.

  2. Diana Coman says:

    @Mircea Popescu Bine zis “sunt dragoni”. Dar bine ca pot fi invinsi cu …hartie igienica de acasa 😛

    Acum de SU ce sa zic, din putinele mele observatii la fata locului si asupra cetatenilor cu pricina, imi pare ca sunt atat de centrati pe SU incat ORICE in afara tarii cu pricina e la capitolul “sunt dragoni”.

  3. dana says:

    Cand am plecat , a fost pentru 6 luni. Tot plecata sunt . Dar nu se stie niciodata pentru cata vreme. Odata ce faci PASUL totul se schimba. Greu ? Usor ? Relativ amandoua , sigur nu asa cum apre . Dar cine sa inteleaga mai bine decat tine ?

  4. Cam asa si este, “The Country”, vorbesc o singura limba, sunt cam ca si arabii mental vorbind.

  5. Diana Coman says:

    @dana Cum s-a schimbat totul pentru tine?

    @Mircea Popescu As zice ca treaba cu o singura limba nu prea le mai tine mult sau macar nu peste tot, vezi spaniola. Dar cum mi-a zis o americanca in Milano cu uimire nedisimulata: “in Europa e uluitor, ca la fiecare cateva zeci de kilometri se schimba TOTUL”.

  6. dana says:

    Ar fi multe de spus , incepand cu diferentele ( pai cum , nu sunt tot latini ?) culturale , importanta si prioritatile lucrurilor , supravietuirea in general cand nu vorbesti (la nivel nuanta) limba atat cat sa fii considerat inteligent..

  7. Diana Coman says:

    @dana Ah, este ce spui tu, dar aceea e schimbarea de peisaj/puzzle pentru care spuneam ca pleci. Totusi, nu e un “pas” care schimba totul pentru tine ca persoana imi pare, nu? Pana la urma as zice ca eu ploiesteanca fiind am “simtit” destule schimbari din astea si cat am fost cateva zile prin Sibiu sau prin Cluj…

  8. dana says:

    Pai sigur ca te schimba , te scoate din carapace daca nu esti scos deja. Daca nu tipi si bati cu pumnu’ in masa (la figurat) , daca nu iti faci reclama (cine ne-a invatat pe noi sa ne vindem ? Acum 20 ani ? Pai cam nimeni) nu existi .

  9. Diana Coman says:

    @dana Pai vezi tu deci ca eventuala schimbare nu e iscata de pasul plecarii in sine, cat de ceea ce stii deja sau nu :) Alt set de cerinte care iti necesita deci alt set de capabilitati, sau aceleasi, dar in alta masura (ce, “existi” pe undeva daca nu vorbesti cu lume?) Dar oamenii sunt fundamental aceiasi, de aia nu prea imi pare mie ca se chiar “schimba totul”. Se schimba un set de conventii mai degraba.

  10. Roscata says:

    Mult succes in implinirea viselor tale. Fiecare incearca sa plece pentru a putea compara cu ce este acasa si pentru a incerca sa o duca mai bine, nestiind ca este mai greu printre straini decat ne’am imaginat inainte de a pleca…

  11. Diana Coman says:

    @Roscata. Multumesc pentru urare :) E drept ca trebuie sa pleci chiar si pentru ca sa te poti intoarce :) Dar scopul nu e comparatia, ci descoperirea, iar descoperirea aceasta e mai degraba a propriei persoane, chiar daca se face prin reflectarea in cat mai multe oglinzi. Cat despre mai greu sau nu, depinde ce consideri “greu” – daca e vorba de “mai putin confortabil” atunci da, e chiar inconfortabil, ca orice lucru nou si ca orice invatare.

  12. Stefania says:

    Frumos articol! Pe asta chiar am reusit sa-l urmaresc pana la capat dintr-un foc :) Mi-amintesc si eu de plecarile mele, prima oara pentru 5 luni in Spania si a doua oara pentru “cel putin” 6 luni in UK. Din Spania m-am intors, ca trebuia sa-mi dau licenta, dar mi-a placut foarte mult acolo… eram cu bursa, era altceva. Din UK m-am intors dupa 2 saptamani, nu mi-a placut deloc si in timpul asta mi-am amintit cati oameni dragi am lasat in tara si fara de care nu pot rezista 😀 Poate ma voi “intoarce” prin strainataturi, primele pe lista fiind Germania si Portugalia 😀

  13. Diana Coman says:

    @Stefania Multumesc, ma bucur ca are ecou :) Uneori afli lucruri tare interesante daca sapi pana la radacina motivelor pentru care NU-ti place ceva… De ce taman Germania si Portugalia? (sunt destul de diferite din cam toate punctele de vedere)

  14. zamo.ca says:

    Ceea ce-i nedumereste / confuzeaza pe “altii” de fapt este ca ai o siguranta de sine si “self-suficienta” foarte rar intalnite la foemei :)

  15. Stefania says:

    Pentru ca mi-au placut foarte mult cand le-am vizitat si am luat contact cu modul lor de viata. Da, sunt diferite, Germania merge pentru munca si Portugalia pentru distractie… simt ca le am pe amandoua in sange :))

  16. Diana Coman says:

    @zamo.ca Ceva de genul ca n-am nevoie de ei ca sa-mi sterg nasul, zici? Eu cred ca-i confuzeaza propria lor ignoranta si suficienta, dar na, sa zicem ca ii ajut si eu cumva, macar la atata lucru 😀

    @Stefania Portugalia mi s-a parut cumva… nostalgica. Ceea ce poate prinde bine pret de o vacanta cu siguranta :) Germania e mai…diversa, asa ca e mai greu de spus. Dar de vazut cu siguranta merita toate vazute.

  17. zamo.ca says:

    zicea unu’ (nu mai stiu dac-am citit-o undeva sau am nascocit-o eu) ca un corolar al self-suficientei (si zic in sensul bun al cuvantului) este singuratatea..

  18. Diana Coman says:

    @zamo.ca As zice ca e posibilitatea singuratatii. Ca alegere viabila, nu ca si chestiune impusa si de neevitat :)

  19. Catalin says:

    Raspunzi la lepse? Daca da, arunca o privire pe ultima postare de la mine. :)

  20. Diana Coman says:

    @Catalin Eu raspund la orice. Nu intotdeauna imediat si nu intotdeauna dupa asteptari, totusi :)

  21. zamo.ca says:

    asta-i ca si cum un sinucigas legat de linia de cale ferata ar spune “am posibilitatea sa aleg intre un rapid si un personal, daca vreau cu adevarat” :)

  22. Diana Coman says:

    @zamo.ca Deci cum? Ca nu vad analogia, poate o explici…

  23. Onitzza says:

    Ce bine le zici, Diana :) Eu sunt plecata, deocamdata, pentru ceea ce am de rezolvat in uma mea. Poate va fi de tot, poate nu. Dar inteleg perfect ce simti pentru drumul din tine… sper sa ne mai ”gasim” pe aici sau pe aiurea si sa ne mai impartasim noi senzatii de pe cararile vietii. Sa ai o zi frumoasa!

  24. Diana Coman says:

    @Onitzza Intr-adevar, cam ce-i in urma se cere rezolvat, chiar daca (ori chiar pentru ca) ne atrage in acelasi timp ce e in fata. Altminteri ne-om mai intalni gandesc, ca nu-i nici lumea si cu atat mai putin netul chiar asa de … haotica, sa nu poti reintalni oameni :)

  25. Claudia says:

    Dupa primul paragraf concluzia e ca daca pleci de suficiente ori, mai ales din lcourile unde „o duci bine”, lumea (adica romanii) o sa inceteze sa te mai judece, ca ce poti judeca la un nebun?!?

    Dupa ultimul paragraf concluzia e ca locul tau e acolo unde te simti utila sau avand o directie. Sa te asezi la locul tau doar de dragul de a te aseza e ca o… pensionare 😀

  26. Diana Coman says:

    Eh, lumea la o adica face tot ce stie/poate/are nevoie ea, cu prea putina legatura cu mine/tine/o persoana anume. Asa ca o judeca in continuare, dar ce conteaza judecata cu pricina?
    Pfuai, ma uit c-am scris asta in 2011 :))) N-aveam in minte pensionarea la ultimul paragraf ci mai mult implinirea pana la urma. Pensionarea o vad cumva mai mult ca pe o …renuntare ori neputinta si deci sper ce-l putin ca n-o fi aceea cauza domolirii la o adica….

3 Trackbacks

  1. By Definitivul plecărilor on March 25, 2011 at 8:29 pm

    […] altora prin prisma propriilor noastre motive. Căci nu toate plecările sunt evitări sau abandon. Plecările mele n-au fost nici una, nici alta. Și de aceea, nu-s și n-au fost niciodată, […]

  2. By Mircea, lasa-mi karma-n pace! « lunapatrata on April 2, 2011 at 5:41 pm

    […] din timiditate si mi-am zis ca e ok, am vazut ca lumea ma citeste, ma voteaza, uneori ma mai si critica, dar asta nu e rau deci am mers cu curaj inainte. Si bine am facut, acum am ajuns sa am foarte […]

  3. By Respecte și-un praz verde on April 24, 2011 at 2:29 pm

    […] Anglia nici nu se pune problema si nu-i ca și când ar fi clar și evident scris pe aici și chiar detaliat cu diverse ocazii (nici Anglia nu există de fapt, e doar o invenție a unora pentru care n-avem respect, să fie […]

Lasati un comentariu

Puteti folosi aceste taguri si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

RSS Subscribe to Merisire

Arhiva:

Comentarii recente: