Ingineria programării poate părea la o primă privire superficială un domeniu de-a dreptul obsedat de măsurare și control. Și cum niciodată nu mi s-a părut că exercitarea controlului e vreo virtute sau aduce prea multe beneficii, am fost mai mult decât încântată să citesc aceeași părere exprimată de unul dintre fondatorii ingineriei programării și unul dintre foștii promotori ai nevoii de măsurare și control. Dar am fost suprinsă atunci când am realizat că unii au luat articolul respectiv drept un atac sau o denigrare a ingineriei programării ca disciplină. Cred că au rămas la acea primă și superficială privire asupra domeniului de a ajuns la o asemenea concluzie. Sau sunt prea atrași de potențiala plăcere a unei bătăi în lumea cercetării...
Oricum ar fi, articolul cu pricina mie mi se pare ceva excepțional, uneori prin implicații și idei secundare poate chiar mai mult decât prin ideea principală. Ingineria programării oricum a început de ceva vreme să se reorienteze în problema asta și sunt sigură că articolul poate fi doar un catalizator pentru o reorientare mai rapidă și nicidecum elementul generator. Dar articolul ridică problema controlului la un mod mai general și arată că e benefică doar atunci când nu e prea mult de câștigat. Iar întrebarea este: de ce ne apucăm de atât de multe lucruri în care avem nevoie de control? Și de ce simțim până la urmă atâta nevoie de a controla? A avea un control e una, dar a exercita controlul devine cu totul altceva.
În plus, articolul e un model de recunoaștere a unei greșeli. Dar despre partea asta vă invit să citiți pe Voxpublica.